Cum am rătăcit COPILUL

un copil și-un câine

Cum am rătăcit COPILUL. Se lasă seara, nici  nu stiu ce zi mai este. A fost o săptămână pe repede înainte. Câteodată parcă și uiți că nu e copilul acasă. Mai auzi din când un plânset prin bloc și te uiți instinctiv la camera lui și îți dai seama că nu e el. Al tău e la mare cu părinții tăi. Și brusc, ți se face pielea găină de frică.

V-am mai spus că iubesc maternitatea pentru dragostea necondiționată, dar urăsc frica, o urăsc din tot sufletul. Frica aia care te paralizează, frica aia care îți produce scenarii stupide în minte, frica aia nebună care îți face tensiunea să crească și tot ce îți dorești este să îl iei în brațe. Așa ești…safe! E vorba de frica aia că i s-ar putea întâmpla ceva, când tu nu ești acolo!

Bine, o sa spuneți, dar nu ți se poate întâmpla ție. Pfff, nu e chiar așa. Citeam de curând ceva despre parenting și mi-a rămas în minte senzația fiecărui părinte că nu i se poate întâmpla lui. E prima eroare pe care o faci. Când ești prea sigur că nu ți se poate întâmpla ție, știi ce se întâmplă? Se întâmplă…

Nu mie se poate întâmpla mie? Ba da, mi s-a întâmplat. Vama Veche. În jur de ora 10.00. Mergem cu copilul la plajă, locul ăla aglomerat unde mereu se pierde câte un copil. Mi-am adus aminte brusc de Costinesti, acum câțiva ani! Eram in vizita la niste prietni care lucrau la Radio Vacanta. Mereu aveau cate un parinte agitat care lasa un anunt de: „Pierdut copil, poarta tricou verde cu rosu si raspunde la numele de …!”

Mi se pare groaznic, înfiorător, mutilant …să-ți pierzi copilul! E pur și simplu în top 3 lucruri care nu vreau să mi se întâmple. Revin la tabloul de familie din Vama Veche. Șase adulți și-un copil de doi ani.  Șase adulți înseamnă 12 (doisprezece!) ochi! Țineți minte asta. Și cu toate astea…

Paranteză. Lui Idris îi place în Vama Veche. Vrea, nu vrea, aici e treaba. La anu’ îl duc și la Mamaia, dar e cam țărănie pe alocuri, mă, rog, nu că în Vamă n-ar fi. Deci îi place la mare,cu apa nu e prea prieten, algele îl deranjează până urlă. E un copil curat, frate! Și copilul curat are o plăcere, vinovată mă-sa că i-a aratat-o! Știți locul ăla din Vamă, lângă plajă, cu saltele pe care poți să sari și să faci tumbe? Practic, ăla îi place cel mai mult …la mare. Și cum se plictisește după 5 minute de nisip lopățică, mama care îi face castel, o ia încet spre saltele. Singur.

Și tu fugi după el, îl întorci la plajă, îl întorci la apa, alge, nisip, mama care face castel. Decât că în dimineața cu pricina, scenariul a fost diferit, iar cei 12 ( doisprezece!) ochi n-au văzut niciunul. În timp ce se aflau într-o importanta, fundamentală, filozofică discuție cu baiatul de la sezlonguri, cei șase adulți au omis să ia în calcul viteza lui Idris, care s-a fofilat de pe plajă. A dispărut în trei secunde…

– Vă aduc trei perne?

–  Da, îi spune unul dintre noi.

Am luat parte la discuție o vreme, mi s-au părut câteva secunde. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, în față, în spate.

– Copilul!!!

Nu era nicăieri. Peisaj de Vama Veche cu terase, baruri, plajă, nisip și niciun copil. Mi-a crăpat capul, efectiv am avut senzația că mi s-a desfăcut creierul mic de cel mare. Ambele, mici oricum! Ce faci, Zeiceasco? Cum o mai rezolvi și pe asta? Și am început să alerg ca o găină fără cap, pe plajă. Am luat-o cumva din instinct pe drumul către saltele, era singura treabă care îl atrage ca un magnet. Așa că am fugit acolo. Am dat colțul după plajă, erau cam 50m, dar mi s-au părut o veșnice. M-a lovit o rafală de soare puternic de parcă îmi ardeau ochelarii. „Dacă nu-l găsesc, unde , pe căldura asta, dacă i se întâmplă cev?”. În mintea mea era haos! Cum am dat colțul după plajă, îl văd. Singur. Cu șapca pe cap. Pampers. Sigur pe el, mergea independent spre saltele.

Îmi venea să urlu de nervi, pe mine că n-am fost atentă, furioasă pe el că a plecat singur. Îmi venea să râd și să plâng. L-am luat în brațe în timp ce cuvintele îmi ieșeau prin toți porii. Cum să îi explici unui copil să nu mai plece singur, când el nu știe ce e frica, oamenii răi sau ideea de a se pierde de tine. În suflețelul lui inocent nu există asemenea trăiri…încă. I-am mulțumit lui Dumnezeu că era la doi pași de noi și mi-am jurat că nu o să mai zic: „Mie nu mi se poate întâmpla!”

Ce învățăm din povestea asta?

  • Ți se poate întâmpla și ție. Nimeni nu este ferit de asta
  • Ochii și copilul. Împărțiți sarcinile astfel încât cineva să se ocupe exclusiv de copil
  • Cumpărați-i o brățară sau ceas cu GPS. Deși Idris cred că l-ar fi dat jos rapid. Poate fi însă o soluție

PS: Să nu vă luați de Kiki, suzeta. Ea e încă în casă, dar scap de ea cât de curând! :)))

Follow: Fotograv

rătăcit COPILUL - 100 CROPCiteste si: Nu înţeleg femeile care îşi abandonează copiii!

Ai si tu un text despre povesti de viata cu copii, trimite-l la noi: emmazeicescu@gmail.com

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

 

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.