Da-mi, Doamne, o Doamna cu Pantofi Albastri!

pantofi albastri - Pantofi Abastri

Da-mi, Doamne, o Doamna cu Pantofi Albastri!

Am citit povestea doamnei cu pantofi albastri intr-o pauza in garda. Eram la spital, intr-un orasel francez, in biroul meu. Fetita mea era in tara, la tata, in programul de vizitare. Am citit-o printre hohote de plans pentru ca mama aia amarata si umilita sunt eu. Si mai bine ca mine, nu-i stie nimeni durerea. Am trait iadul ei, il traiesc inca, o poveste veche de vreo sase ani de cand am introdus actiunea de divort. Iar de atunci, povestea se tot repeta.

Ca la mine a durat….si a fost cu cantec, cica asa e la intelectuali –  custodie comuna, ca asa e obiceiul.  Divortul a fost teroare, umilinta si chin, dincolo de imaginabil. Aveam de doi ani puseu acut de rectocolita,  nimic nu mergea, pentru ca acasa era el. Am divortat pentru a ma salva. Nu mai era moft sa ma eliberez de acea relatie toxica, era o chestiune de viata si de moarte, dar mai ales de moarte.

Fetita mea avea cinci ani. Lumea ei era si lumea mea, iar lumea noastra era iadul. Am plecat sa o salvez, sa ma salvez, am fugit efectiv, dar plecarea noastra avea sa fie drumul spre Golgota. O zi a ramas fetita mea in locuinta bunicii din Onesti, în ziua in care am avut termen la Iasi, ca acolo se petrecea actiunea. In acea zi, tati venit si a luat-o in pajamale si desculta cu tot cu Pernu, prietena ei. Mama mea, de buna credinta, i-a deschis usa…

In acea seara ne-am intalnit la el acasa, m-am dus la copilul meu, dar fetita nu era , mi-a spus ca nu mai avem ce negocia, ca imi ia copilul, cu asta ma amenitase mereu, cartea lui castigatoare, si a dat sa plece. Am urcat in masina lui si nu am vrut sa cobor, pentru ca unde pleca el, era fata mea. L-am infruntat, asa furibund cum era, nu mai aveam nimic de pierdut, o data cu fetita, imi luase inclusiv dorinta de a trai. Aveam si un reportofon cu mine, il comandasem dupa ce am vazut ce impresie grozava i-a facut ideea ca, cineva poate sa il asculte “in intimitate”.

Ii spusesem in timpul unui acces de-al lui de furie, ca in toata casa sunt microfoane, si e inregistrat. Voiam, doar, sa il determin sa taca, sa taca, sa nu ma mai raneasca, pentru ca, oricat de pregatita as fi fost sa ascult orice, intotdeauna ma prabusea. Cuvintele sunt o arma mai de temut decat orice spada, iar un abuzator are cuvintele mereu la el. Suferinta pe care mi-o provoca, ma baga, la propriu, in spital. Din ziua aceea a plecat de acasa, din precautie.

Relaxat ca nu sunt microfoane, in masina tati a spus tot, fara cenzura, vreo patruzeci si cinci de minute. Mi-a promis, printre altele, ca nu o sa plec in Franta niciodata, da, era intentia mea dupa ce m-am imbolnavit si am vazut din perspectiva pacientului hidosenia sistemului in care lucram, ca imi ia copilul si daca eu ma realizez in Franta, mi-l da inapoi, ca doar e „sac de cartofi”, nu suflet!

Ii promisesem iubitei mele ca atunci cand ma voi intoarce la Onesti, ii aduc ratuste de jucarie sa se joace. Am lasat mai tot in Iasi, in plecarea mea pripita la mama. Imi respect mereu cuvantul dat copilului meu. Fetita imi spusese sa promit pe degetel, ca nu o sa o las singura cu tati, ca o sa o iau cu mine oriunde m-as duce, dar in acea seara, fetita mea nu mai era cu mine. Esuasem. Nu mai aveam decat ratustele, macar pe acestea puteam sa i le dau. In seara aceea, in casa soacrei si cumnatei mele, i-am dat jucariile, i-am spus cateva cuvinte, cate am putut, ca murea sufletul in mine, si am plecat. Imaginea hidoasa a doua mame, chinuind o mama, o mama careia i-a fost luat copilul, nu o voi putea intelege vreodata.

Au urmat trei saptamani de cosmar, cele mai negre din viata mea. Am ramas in Iasi la o colega, mi-a fost inger pazitor acea fata, aparuta providential in viata mea, fara ea m- as fi frant. Eram atat de ingrozita incat nu puteam concepe ideeea de a- mi lua copilulde mana si de a pleca acasa. Ma amenintase ca ma omoara, ca ne omoara si nu riscam sa o pun in pericol. Era turbat. Si ma facuse sa cred ca e capabil de orice nebunie. Pernuta fetitei mele, pernuta ei cu trandafiri, era la el. Si fara Pernu, fetita mea, nu putea dormi.

Cu o seara inainte sa plecam din nou, i-am pictat in culori acrilice pe panza, trandafirii, si i-am facut o alta Pernu. Si în acea zi Cerul a tinut cu noi, si ne-a avut in paza. Am plecat pentru ca ne-a lasat la poarta, singure, nu inainte de a se exhiba cu masina unei firme de paza si protectie in care erau doi gealati si cu un angajat de la firma lui, finutul nostru, care privea , saracul, siderat, scena.. Eram o manuta de femeie, slabita de boala si suferinta cu un copilas de cinci ani de mana. Pericol public, ce mai ! A, am uitat sa precizez ca tati e patron.

As rade, daca nu m-ar busi plansul, cand imi amintesc. Am uitat sa precizez ca eu sunt medic. A strigat fetita mea viteaza dupa el sa-i dea Pernuta, cu pumnisorii stransii si plina de patima….ca-i prietena ei si nu a lui. Dar tati a refuzat. Doar dupa ce i-a fost pus in vedere in hotararea judecatoreasca sa i-o inapoieze, a catadicsit sa i-o aduca!

Aceasta e o poveste veche. Pe Pernu o are si acum, si in noaptea asta, dragostea mea e aici, langa mine, cu Pernu, cam ofilita, cei drept, in brate. A fost necajita azi pentru ca azi am pierdut din nou. Ne-au respins ordonanta presedentiala. A doua oara. Ii jucau lacrimi in ochi, dar de data asta, am fost langa ea. Ardea sufletul in mine, dar am zambit:

– O sa fie bine, fetita mea, nu acum, dar in curand, o sa fie bine…

Nu, noi nu am intalnit-o pe Doamna cu Pantofi Albastri. Doamna noastra judecător nu a dorit sa o vada. Nu a interesat-o nici interogatoriul paratului, nici punctul de vedere al copilului meu. Nu m-a lasat nici sa iau cuvantul. A fost o sentinta care a ramas in pronuntare de la primul termen. Si a considerat ca e inadmisibila ordonanta presedentiala. Si cu ea, inadmisibile visurile noastre.

Am asteptat ani sa creasca. Sa creasca suficient cat sa putem trece prin grozavia asta din nou. Dar ce ne astepta, avea sa fie din nou, mai mult decat mintea poate sa cuprinda. Custodia comuna, asa cum era de așteptat, a fost o oportunitate de coercitie pentru el, copilul sau, o unealta. In toti acesti ani, razboiul sau nu a incetat o clipa. Am muscat mana care m-a hranit, asa ii spune fetei mele, asa imi scrie mie. Ma acuza in mod abject ca l-am folosit, el, „victimul”, ca am plecat, eu, nerecunoscatoarea.

E o crima impardonabila plecarea mea, pedeapsa trebuie sa fie pe masura, nu conteaza ca fetita e sacrificata. E gresita premiza ca un partener abuziv poate fi un parinte bun. Nimic nu s-a schimbat pentru ca, oamenii nu se schimba, doar ca in timp, si-a perfectionat tehnica, s-a pregatit temeinic, iar acum, musculita proasta, ajunsa la capatul puterilor acum cinci ani, epuizata de un razboi nedrept, inegal si inuman, a crezut ca daca termina divortul amiabil, si ii acepta machiaverlacurile din tranzactie, patronul se va mai linisti iar in timp….

Dar bine nu e, ca musculita asta proasta e prinsa in plasa unui sistem judiciar asa de alambicat si incuiat, ca si daca le-ar fi inventat insasi patronul, tot nu i-ar fi fost atat de hain… Interesul superior al copilului, cu care atat de sforaitor defileaza instanta, e o utopie. Copilul meu e victima. Ea este prima, eu nu contez. Da, am urcat Golgota impreuna, eu si fetita mea, crucea noastra e prea mare, e prea grea. Niciun copil nu trebuie sa fie nevoit sa treaca prin asta. Imi port cu demnitate suferinta, asa m-am obisnuit cu durerea ca am inceput sa ne imprietenim. Nu ma mai afecteaza nedreptatea care mi se face, e atat de multa nedreptate pe lumea asta, ca nu sunt eu o privilegiata sa nu am parte de ea, si o accept cu smerenie.

Durerea fetitei mele ma otraveste si si ma revolta. Nu e supliciu mai mare decat sa iti masori neputinta in fata suferintei copilului tau. Eu, care am luptat ca o spartana sa ne castigam dreptul la liniste si sa fim impreuna, nu am cum sa o protejez, traim la nesfarsit aceeasi drama, acelasi vis urat.  Am trait in simbioza noi doua, am vazut-o cum creste si m-am bucurat de ea ca de o minune; atat de buna, atat de calda, cu o extraordinara intuitie si o decenta de adult. Atat de sensibila…

M-a fascinat mereu, fetita acesta a mea, si am avut atata dragoste si grija de sufletelul acesta minunat ca nu ar putea sa ma inlocuiasca nimeni. O spun cu certitudinea omului care isi cunoaste inima, o inima pe poarta in afara ei, in trupul copilului sau. Am dat tot si am iubit-o fara masura. M-am instruit sa fiu un parinte bun. Am citit tot ce se putea citi in materie de psihologie pediatrica si educatie parentala.

Sunt mama ei, inainte sa fiu orice altceva. Am crescut-o responsabil si cu respect infinit pentru omul care este si pe care il ador. O ador nu doar pentru ca e copilul meu, ci pentru ca este un om minunat. Prezenta ei atinge si uimeste si nu ai cum sa nu o iubesti daca o cunosti. Merita sa fie fericita! Are dreptul sa fie fericita iar eu obligatia sa veghez la fericirea ei! Dar legea noastra desarta si straina de suferinta umana, favorizeaza calaii si din pacate si condamna victimele. Nu exista lege pentru faradelegea morala…

De cinci ani, tati ii tot repeta ca nu o iubesc . Si ma acuza, ma jigneste in mod abject si o manipuleaza. A obosit copilul meu sa isi auda tatal denigrandu-ma. E violent si abuziv. Tati traieste in trecut, nu a uitat si nu a iertat. Ma uraste ca am plecat, ma uraste visceral si o otraveste cu ura lui. Ii spune ca nu o sa plece niciodata din tara cu mine, pana la optsprezece ani, niciodata .

Mami, tu ai scapat, dar eu am ramas in locul tau, mi-a spus odata fetita mea

Am inlemnit atunci pentru ca avea dreptate. Ii spune tot ce are sa imi spuna, inca, mie, si nu mai poate, ca eu acolo nu-s, dar ea este.Tati a plecat cu ea in concedii in fiecare an. Are pasaportul ei si certificatul ei de nastere in original, iar eu niciodata nu m-am impotrivit. Dar instanta de judecata considera ca nu e o urgenta ca in relatia noastra sa existe continuitate si decizia mea de a lucra in Franta, unde in mod normal, minora ar trebui sa ma insoteasca, e dreptul meu legitim de care sunt privata.

Tatal a refuzat sistematic sa ne dea dreptul sa calatorim, e normal, nu are alta motivatie decat reaua credinta, dar plecarea mea in Franta e o ofensa personala. Mi-a proorocit ca o sa cresc fetita in lipsuri si mizerie, ca o sa mananc de pe jos. Cum sa imi permit sa il sfidez in halul asta?

Nu e vorba de copil, nu e interesul copilului sa fie haituit. Chiar daca tati e vanator. Nu e fizica cuantica sa intelegi ca, intre a ramane in Onesti la casa bunicii materne si a locui in Franta, e un mare salt calitativ in viata ei, atat in prezent, cat si in perspectiva. Si e al naibii de urgent sa plecam. Tati refuza orice intelegere. Nu de cazare si biletele mele de avion are el nevoie…

De opt luni sunt cu un picior in Franta. L-am anuntat de demersul meu, am discutat, parea dispus sa colaboreze, doar parea. Parea dispus chiar sa ajute, doar parea! A jucat un teatru grotesc. Cand a aflat ca m-am intors cu contract pe perioada nedeterminata a explodat. M-a jignit in mod abject de fata cu fetita, apoi plangere la Politie, Protectia Copilului,Scoala, etc..si in final a venit cu Politia la usa. In acea zi, era ziua ei de nastere, implinea noua ani!

Am plecat in Noiembrie 2015. In primele trei luni am venit la fiecare termen la ordonanta presedentiala. Trei luni copilul a ramas cu el la Iasi. Cu pauze, ca veneam acasa si stateam cu ea la hotel, poveste incurcata. Amandoua aveam inima fripta. Ce imi povestea copilul meu, friza absurdul. Plecam de fiecare data socata si inebunita de durere ca o las acolo. Am sperat ca vom obtine in trei luni, prin ordonanta presedentiala, dreptul legitim de a locui impreuna la noua mea locuinta,si supliciul nostru se va termina.

In toata acea perioada, fetita mea a avut enurezis si cosmaruri. De atunci, inca isi mai roade unghiile. E trauma majora, dar la naiba, abuzul psihologic e o fandoseala, evaluarea psihologica judiciara e un moft pe care instantele din Romania il refuza, si totusi, pierde pe banda rulanta procese la Haga. Sa demonstrezi abuzul psihologic, stiu, e treaba grea, toti imi veti ranji had in fata, ca nu prea se poate, nu la noi. Sa distrugi sanatate emotionala a unui copil, sa o mutilezi sufleteste…nu e ca si cum ar fi o plaga!

Da, dragostea este intotdeauna mai puternica decat frica si alienarea, iar fetita mea a avut curaj, mult curaj, sa spun ce gandeste in fata judecatorului la Iasi. A fost un act de eroism, consumat in van, din pacate. Instanta a retinut doar ca vrea sa viziteze Disneyland, raspuns clasic al unui copil, zice instanta, care nu poate raspunde la o intrebare, desi fetita mea si-a argumentat foarte extins motivatiile. Ma intreb si eu, ca proasta, unde o fi trecut in jurisprudenta cum e cu raspunsurile astea “clasice”?

Si a hotarat ca actiune pe drept comun, daaaaaaaaaaaa, stim, dureaza ani, alti ani chinuiti din viata noastra,da, desigur, actiune pe drept comun e raspunsul. Cand a respins cererea, domnul judecator mi-a scuipat in suflet. Simplu.  Am fost revoltata pe Dumnezeu, pentru prima oara in viata mea. Pe toti cei pe care i-am ajutat si au spus ca se vor ruga pentru mine in semn de multumire, ca altceva nu am dorit rasplata.Stiam ca intr-o zi voi avea nevoie de toate rugaciunile lor si ziua aceea venise. Nu am trait in viata mea deznadejde mai mare si batjocura mai mare.

Nu mai era el cel care ma umilea, de data asta era sistemul. Am invatat in acea zi ca un om poate suferi mult dincolo de limita de la care, a suferi mai mult, nu crezi ca se mai poate. Hotararea lui ma ma condamna sa renunt la tot si sa ma intorc in tara. Cata truda, cate scarificii, cata suferinta, toate in van! Cum nu a putut sa inteleaga, ce era atat de greu de inteles, de ce atata lejeritate in decizii, de ce spalatul pe maini e solutia?

Eu nu imi las pacientii fara diagnostic, pun suflet si nervi si toata stiinta mea in slujba lor. Si  raspund, raspund pentru ceea ce fac. Suntem bresle atat de diferite? Justita trebuie sa aduca lumina, trebuie sa vindece, sa faca DREPTATE. Unde e respectat interesul superior al minorei? Stiu, nu a dus domnul judecator lupta noastra, nu ne stie durerea si nici nu i-o doresc, nu o doresc nimanui. Si totusi, stiu ca nu e singular cazul nostru e, de fapt mai mult un fel de regula…decat exceptie. Dar Justitia doarme legata la ochi. Si drame incomensurabile si destine frante sunt multe. Copiii sunt cei mai vulnerabili, cei mai fragili, cei mai expusi, dar cine sa-i asculte, cine sa-i protejeze?

– M-ai tradat , tati, m-ai  tradat.”, i-a spus tatal ei cand a aflat de declaratia data de fetita in fata insatntei.

Puiul meu a plecat capul in pamant si a ramas asa… Fetita a spus ca, atunci cand a primit vestea ca am pierdut, in sinea ei, s-a asezat in genunchi si a plans, in sinea ei… Era la tatal. Isi cenzureaza pana si lacrimile. Are aproape zece ani. Copilului meu ii e rusine si frica. Dorinta ei e vax…Nu are tati respect si aplecare pentru nevoile ei. Nu a avut niciodata, iar pentru asta, instanta, alta instanta, unde probabil slujea o ruda indepartata a doamnei cu pantofi albastri, l-a mustrat.

Si totusi, rugaciunile mele, ale tuturor celor care m-au cunoscut si m-au iubit, au fost ascultate si s-a facut din nou putina lumina. Niste straini, francezi, romani, nu mai conteaza, m-au ajutat intr-un mod care ii onoreaza, care ma onoreaza. Mi-am pastrat contractul. Concediile mele fara plata sunt multe, astfel, pot sa fiu cu fetita mea.

Asa mare tevatura a facut partea adversa ca in contract era stipulat ca primele trei luni erau de proba, si ca, de proasta ce ma cred ei, ma vor trimite acasa francezii oripilati. Nu toate mustele fac miere”, asa imi declara sforaitor si autosuficient, patronul. Acum nu mai sunt demult “in probe”, am o locuinta, contract pe perioada nedeterminata, am inscris fetita la scoala si actiune pe drept comun. Ma vor acolo, francezi si romani deopotriva, pentru ca in acele trei luni au vazut ce pot oferi, adica tot. In mai putin de trei luni, eram medic radiolog complet autonom in Franta. Venisem cu lectia invatata si pregatita sa ii cuceresc.

Nu cred ca a plecat nimeni de aici, vreodata, cu asa o dorinta apriga de a reusi. Si ma iubesc oamenii aia, asa cum ma iubeau si colegii si pacientii mei din tara. Si ma saluta cu “Buna ziua, iubire”,  frantuzoaicele mele. Toata stradania mea, toata suferinta fetitei mele nu au fost in zadar. Mai pot inca lupta. Asa ca lucrez sporadic, fac doar garzi cate o saptamana. „Patronul” turbeaza.. Iar cand vin ma asteapta de fiecare data Protectia Copilului, ca tati face sesizare, ameninta, intimideaza.

Castigul meu dintr-o saptamana acolo, este echivalentul unui salariu de peste sase luni in Romania. Stiu, e greu, dar din ceva trebuie sa traim. In rest, stau cu fetita si imi permit sa fac ce nu am facut niciodata cat faceam naveta la Comanesti, ca asta era viata mea, zilnic 80 de kilometri cu trenul…acum avem timp pentru noi, tot timpul !

Dincolo de castigul material, acolo în Franta simt ca e locul meu si simt ca sunt medic iar ceea ce fac, face diferenta. E dreptul nostru, un drept care ni se tot refuza. Vrea sa calatorim, vrea casuta ei, a noastra, vrea o viata normala. Dar pentru noi, tot ce ar trebui sa fie simplu, devine aproape imposibil, si suferinta nu se mai sfarseste, nici pentru ea, nici pentru mine.

Nu ii voi putea oferi niciodata aici, linistea, armonia, bunastarea si nici certitudinile de acolo. Intre calitatea vietii noastre de aici si calitatea vietii de acolo, nu exista comparatie. Am fost destul de umilita de boala, de conditia mea mizera de medic in Romania, de fostul meu sot, de sistem. Decat sa privesc neputincioasa in ochii copilului meu, cand va fi adult, si sa imi musc mainile, ca nu am facut nimic pentru el sa ii ofer un viitor mai bun, mai bine beau cu drag cucuta asta si lupt.

Viata e facuta din timp iar cu fiecare zi care trece timpul ne ia viata inapoi. La treizeci de ani m-am imbolnavit rau, foarte rau. Credeam pana atunci ca sunt tanara si vesnica…Dar dupa ce infrunti o data moartea, intelegi ca de fapt…nu prea avem timp! Iar daca vrei sa iti implinesti visurile, cea mai buna zi in care sa incepi sa lupti pentru ele, e azi pentru ca uneori, maine, poate fi prea tarziu.

Nu m-a ingenunchiat nicio povara, nu am plecat niciodata capul. Am supravietuit unui atac fulminant de rectocolita, primul meu puseu si cel mai grav m-a tintuit trei saptamani din spital si, da, am iesit vie, în stare casectica, dar vie, din povestea asta. Am luptat pentru libertatea mea si pentru linistea copilului meu, pentru dreptul la o viata decenta si demna, mai abitir chiar, decat am luptat cu boala.

Traim un cosmar fara sfarsit. Sunt la capatul rabdarii si la capatul puterilor. Dar infranta, niciodata! Nu imi mai pasa cine ma judeca, condamnata am fost deja, condamnata sa raman intre doua lumi, haituita si umilita, fortata sa imi cer dreptul la libertate unor straini, care nu ma cunosc, nu imi stiu povestea si nici suferinta, intr-un un loc in care Aparenta tine loc de Adevar, iar Dreptatea e legata la ochi.

Si toate acestea, pentru ca un om vrea, si poate sa faca rau, fara a avea alta miza, decat nevoia de a face rau. Iar Doamna cu Pantofi Albastri nu mai vine….

foto: abcnews.go.com

pantofi albastri - o CHILD HAND HOLD facebook 1024x512 1 150x150

 

 

Citeste si: Doamna cu Pantofi albastri

 

 

Ai și tu un text pe car vrei să-l faci cunoscut? Il facem vedetă în comunitatea femeilor Perfect Imperfecte. Trimit-l la noi: emmazeicescu@gmail.com

Suntem și pe FACEBOOK. Dă-ne un LIKE: Perfect Imperfect

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.