Omenirea a pierdut 35 de lei

35 de lei - banitimp 1024x350

Omenirea a pierdut 35 de lei Te gândești vreodată că fiecare ban pe care-l primești în schimbul muncii tale înseamnă, de fapt, o secundă din viața ta? Într-o zi, un bărbat îndrăgostit după multă vreme, aștepta să-și plătească cumpărăturile. Grăbit din fire, niciodată atent la nimicuri, dorind să plătească și să ajungă mai repede acasă, a răsturnat tot mărunțișul din portofel. Și-a lăsat mâna a lehamite în jos, și-a încruntat privirea verde și a dorit să achite, ignorând mărunțișul zăcând pe jos. Era fericit. Ce mai conta niște mărunțiș? O bătrână însă, i-a spus: ,,Nu, nu, luați-i pe toți, căci sunt secunde din viața dumneavoastră!”. Fără să-și dea seama atunci, iritat poate de intervenția neașteptată, s-a aplecat și, într-un fel, deși a ridicat niște simple monede, a recâștigat o bucată de timp.

Nu am înțeles niciodată de ce oamenii nu acordă importanță mărunțișului, ori dacă, din greșeală, îl scapă, îl lasă acolo, fără să-și dea seama că este o secundă ori mai mult din viețile lor. Pe 12 martie, aveam un spectacol la teatru de care am uitat. Biletul costa 35 de lei.  Nu s-a pierdut doar spectacolul de teatru, emoția și frenezia momentului, ci și timpul necesar câștigării acelor 35 de lei, secunde dintr-o viață care nu se vor mai întoarce vreodată.

În primul an de facultate, în vremea când am descoperit cât de bine este să-ți petreci nopțile pe acoperișul blocului, să scrii, să visezi și să bei bere, cumpăram pâine de la același magazin. Într-o seară de octombrie friguroasă, în magazin a intrat un  bătrân adus de spate, cu o haină masivă și îmblănită. Era atât de slab și haina aceea era imensă, încât i se vedeau doar ochii curați și mâinile slabe, tremurând. Mergea ajutat de un baston și își cumpăra pâine neagră. Domnul Rotaru, așa cum îi spunea vânzătoarea, venea mereu cu o pungă de plastic plină ochi cu bani. Nu înțelegeam ce este cu acest om și de ce poartă atâția bani la el, până într-o seară când vânzătoarea, exasperată de punga doldora de bancnote, i-a spus:

-Domnule Rotaru, de ce purtați toți banii la dumneavoastră? Luați doar cât vă trebuie pentru pâine!

-Nu pot să-i las acasă, căci eu trăiesc singur, am și uitat de când și mi-e frică să nu mi-i fure cineva.

-Aveți alți bani în cont.

-Da, dar aceștia, a zis el cu ochii aproape-n lacrimi, agățați de mâinile vânzătoarei care scotocea prin pungă după câțiva lei, printre bancnotele mari, aceștia sunt și ei munciți. Cum să mi-i fure? Aici, în ei, este viața mea. Atât mi-a rămas. Nevasta mi-a murit. Copii nu am. Doar hârtiile acestea cu care dorm.

Citește și: Ție când ți se împlinesc visele

Vânzătoarea s-a oprit, iar eu am rămas înțepenită în ușă. Domnul Rotaru a izbucnit în plâns. Un plâns icnit. Punga s-a rostogolit din mâinile inerte ale vânzătoarei și banii au alunecat pe sticla proaspăt ștearsă cu o cârpă. Domnul Rotaru îi privea și nu îi mai păsa. Voia doar pâinea și să plece acasă. Dacă vânzătoarea nu l-ar fi strigat, și-ar fi lăsat banii acolo. Erau dintr-o viață de care nu-i mai păsa.

Nu acordăm niciodată importanță banilor ca atare, simțind că oricum nu au nicio valoare, când, din păcate, ei rup cu colți mari din timpul vieții noastre.

În anul trei de facultate, am fost voluntar la târgul de carte Bookfest. După ce împărțeam pliante, treceam pe la fiecare editură, atingeam cărțile, le răsfoiam și vorbeam cu oamenii. Într-o zi, în Sala Pașilor Pierduți, locul unde era târgul, a intrat un bătrân îmbrăcat în costum, cu pălărie și servietă. Și-a descoperit părul cărunt, ținea pălăria elegant în mâna și spunea ,,Sărut mâinile” fiecărei femei. S-a rotit de câteva ori ca un copil, cu ochi flămânzi, iar, după câteva minute, strângea la piept niște cărți de Eliade. M-am apropiat de el și i-am vorbit:

-Este fascinant, nu-i așa, i-am spus eu gâtuită de emoție.

-Domnișoară, dacă aș putea, aș cumpăra tot ce este aici, numai că am o pensie atât de mică, sunt bolnav și cheltuielile sunt uriașe. Mă duc astăzi acasă și caut să mă împrumut de la vreun prieten.

-De ce să vă împrumutați?

-Pentru că mai vreau niște cărți și nu am bani destui. Ce să fac, sunt singur și doar cărțile mă mai alină. Am muncit toată viața și nu a ajutat la nimic. Trăiesc ca un câine, în lipsuri și sărăcie, dar cine să se îngrijească de un bătrân care nu mai poate oferi nimic.

Nu am știut ce să îi spun. L-am privit neputincioasă cum se îndepărta, chinuindu-se să zâmbească, salutând respectuos, cu servieta roasă și cele câteva cărți. Suferea din cauza unei sume mizere pe care mulți dintre noi, dacă am pierde-o, am spune poate ,,Nu-i nimic. Sunt niște bani nenorociți.” Niciodată nu sunt doar niște bani. Este timp din viața noastră care nu mai poate fi răscumpărat.

Poate sună fatidic, metaforic, ori de prost gust, dar pentru că am uitat să merg la teatru și am irosit biletul, omenirea a pierdut 35 de lei. Hârtii care înseamnă, de fapt, timp dintr-o viață de om, mereu hârșâind, pierdută prin stații, prin plâns și fericire. Strâng tot mărunțișul pe care îl găsesc pe drum, căci îmi apare că așa secundele din viețile oamenilor nu se pierd. Totul se pierde, mai devreme sau mai târziu, nu-i așa?

Sursă foto: pexels.com

35 de lei - cheie 1 150x150Citeste si: Cheia pentru suflet

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.