Viața ca o scenă de teatru

viața - femeieteatru

Viața ca o scenă de teatru Ea a visat mereu să fie actriță. Își spunea că viața este o scenă și că oamenii duc de-a lungul vieții câte un rol, pe care îl trăiesc până le plesnește inima sau îl uită, coborând, mergând printre rânduri, stingând luminile, făcând poate o cruce mare și inutilă pe pieptul supt. Oamenii trăiesc în uitare și caută iubirea, iar la teatru, își spunea ea, ar putea trăi toate poveștile de iubire și de suferință, lăsând viața proprie undeva în urmă.

Actriță nu a mai ajuns, căci, într-o primăvară, pe când trecea pe sub un gard de scânduri și nările prinseseră miros de liliac înflorit, s-a ciocnit de un tânăr chefiu, cu o mustață abia conturată. S-au îndrăgostit. Se sărutau uneori pătimaș în parc, la lumina felinarelor, el prindea în pumn cărăbuși pe care-i strivea, iar ea aproape plângea și-i venea să-l plesnească. În rufăria caldă a patului lui, închidea ochii și-și imagina scena și aplauzele usturătoare pe care le-ar auzi. Își închipuia că lumea o va iubi pentru măiestria ei, privindu-i ochii clari și gleznele subțiri. Într-o altă zi, a aflat că este însărcinată. La vremea cuvenită, a născut o fetiță cu ochi mari care, la doi ani, avea niște bucle blonde întârziate lipindu-se de creștetul moale. O privea și tot își mai imagina că este pe o scenă, într-o rochie lungă, largă, care scotea un foșnet aidoma pădurii și ea, în fața întregii lumii, vorbea despre speranță și viață, despre iubire și renunțare.

Viața o nemulțumea. Bărbatul acela pentru care și-ar fi dat cândva viața și pentru care ucisese cel mai de preț vis al ei, îi părea străin. Copila creștea frumos, iar inima ei de mamă se strângea de durere la gândul că va avea vise pe care și le va îngropa fără milă. Când venea noaptea, se îmbrăca cu ce avea mai bun, se așeza în fața oglinzii mari și interpreta câte un rol. Uneori își juca propria viață, de femeie înșelată, de câteva ori lovită, prinsă între nimicnicia destinului și visul care nu i se stinsese din piept. Să urce într-o zi pe o scenă și să ,,joace” cu inima ei altă viață. Să se dezbrace de propriul destin, să danseze și să râdă, să plângă, să sufere și să știe că râsul și lacrimile nu sunt ale ei. Ca o moarte temporară, din care s-ar fi trezit mai apoi și ar fi râs.

Citește și: Învață-ți copilul să citească povești

Timpul a trecut, iar la 70 de ani, după sfârșitul unei piese care o făcuse să plângă, deși unii oameni părăsiseră sala înainte plictisiți, văzând scena goală și pe nimeni în jur, s-a ajutat de baston și a urcat cele trei scări. Lumina din față a plesnit-o frumos, iar ochii care nu i se schimbaseră deloc au strălucit. Inima îi alerga în piept, iar mâinile bătrâne îi tremurau. A privit în zare și a vorbit unei lumi pe care doar ea o vedea sau poate își spunea sieși, ceea ce nu avusese curaj niciodată.

-Știți, a început ea fragil, când eram tânără, mă gândisem că povestea mea de iubire, că întreaga mea viață, vor fi de o frumusețe nebănuită, precum gleznele subțiri și albe ale balerinelor. N-a fost să fie, ori n-am știut eu să lupt, dintr-o lașitate care mi-a curs prin vene în locul sângelui. Timpul nu poate fi întors. El curge învolburat și ne macină. Nu suntem pietre în calea apei timpului. Nici ziduri. Semănăm cu pământul care se preface-n mâl și din noi nu mai rămâne nimic la final. Niște amintiri. Dacă amintirile mi-ar fi frumoase, m-aș putea preface acum pe loc într-o pasăre, să-mi înalț trupul deznădăjduit spre Cer.

Obosise. S-a așezat pe marginea scenei cu inima galopând, apoi a început să râdă. Soțul ei era imobilizat la pat de trei ani. Devenise și mai răutăcios din cauza bolii care-l supăra, dar ea îndura totul zâmbind, știind că nu mai poate schimba nimic și nici nu-l poate părăsi. Mergând spre casă, a văzut într-o curte liliac. A bătut la poartă și a cerut timid câteva crengi înflorite.

A ajuns acasă și a auzit tusea înfundată a bărbatului. Luând o vază, i-a dus liliacul înflorit aproape de creștet, așezând florile pe noptiera zgâriată. Simțind parfumul îmbietor, amintindu-și de începutul lor, o lacrimă i se zbătea în ochi. A căutat mâna femeii și a strâns-o, iar ea a zâmbit știind atunci că și-a jucat cel mai mare rol, biruind prin iubire, chiar și atunci când nu a mai primit decât ură.

*

Visele pe care le avem și nu le împlinim niciodată sunt o bucată de inimă pe care o smulgem din noi și o aruncăm. Unele vise sunt cât inima toată. Odată aruncate, rămânem cu pieptul gol. Cine suntem noi să ne ucidem înainte de vreme sperând că vom renaște într-o zi?

Sursă foto: Richard Tuschman

viața - why every woman should read the book my brilliant friend book review entity 150x150Citeste si: Când ai citit ultima carte? 22 de motive “altfel” pentru care merită să citești

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.