Articol scris de Loredana Negrilă. Călimara stă cuminte! Călimara stă cuminte, pana este abandonată; totul pluteşte azi. Toate sunt pierdute, suspendate în timp. Ridică puţin pana!
– Păi, nu! Nu vezi că totul este aspru; chiar şi hârtia…
– E, aşa! Şi iţi este frică să nu te zgârii!
– Nu de mine îmi pasă, ci de vârful peniţei.
– Hai să scriem puţin. Uite, vântul adie, lumina tresare în cercuri albe…Hai, încearcă!
– Nu, nu am chef! S-o lăsăm pe o altă seară! – Sau mai bine două, trei cuvinte, câteva pe un colţ de hârtie…
– Dar, parcă e prea linişte afară şi prea mult freamăt în interior. Sau nu aud bine?
– Ba da, trebuie să se simtă un puls, o bătaie,VIAŢA!
– Dar, dacă stăm să ne gândim puţin. Ce e viaţa?
– Eu ştiu, poate un sac fără fund… – Poate că da, prin ea trece tot, se scurge orice… – Dar nu e o strecurătoare, pentru că nu separă ce se scurge prin ea: bunul de rău şi răul de bine.
– Corect! Sau poate e un tunel lung, lung… Unul dintre cele mai lungi pe care este greu să-l strabaţi. Te împiedici de multe crengi, crenguţe, cioturi, bolovani.
Citește și: Cine are grijă de tine?
– Şi cum le trecem?
– Poate le sărim!
– Da! N-ar fi o idee rea!
– Numai să nu te grăbeşti, ca fata la măritat, că… ai greşit-o! Calea ai greşit-o! Te împiedici, cazi si ăla eşti! Cu greu te ridici şi poate te rătăceşti.
– Dar viaţa? Tot n-am înteles ce este!
– Păi, dacă astă-seară nu vrei sa gândeşti!
– Dar de unde am aflat noi de viaţă, dacă nici nu ştim ce este?
– Poate, într-o zi, a picat din Cer tocmai peste noi acest cuvânt sau…poate am visat-o într-o seară.
– Cred că este o vrajă. Te înconjoară de când te naşti, te înfiripă pe tine şi zilele tale pe fusul ei în timp ce creşti, iar când firul se termina, gata! Este gata, nu?
– Cam aşa ceva. Când firul e gata, gata. Suflă vântul şi împrăştie praful. Din ţărână în ţărână…
– Unde suntem? Mi se pare că de atâta vorbă, am uitat să stăm pe loc.
– Nu ştiu. Ce contează? Dar, ştii, e cam rece pe aici, întins şi pustiu, pustiu…
– Ehe, pe aici nu trec mulţi. Se vede! Rar găşeşti picior de om prin locurile acestea.
– Doar ecoul bătăii de clopot mai patrunde aici! Poate n-a uitat şi Domnul de pustia asta! – Şi tocmai noi am nimerit să ne aventurăm pe aici? Prin locurile astea…
– Destinul, ce să-i faci? Te joacă numai cum vrea! Şi el, şi Marele Stapan. Tu să taci şi să-l încerci. Ţi-e scris!
– Ştii sau nu, poate vin si bune.
– Poate da, poate nu.. De unde să ştii?
– Când eşti mic si singur…
– Lumea e haos!
– De ce?
– Nu vezi? E ca un lemn stricat, se macină de la mijloc spre margini.
– Ai dreptate! Parcă o şi auzi cum trosneşte…
– O bate vântul, iar ea se îndoaie mereu, se întoarce, iar si iar…
– Dacă e sucită! – Şi răsucită! Are mii de toane. M-am cam săturat de ea!
– Totul e ca un joc în care toţi ne învârtim ca orbii!
– Nici nu ştim ce să facem! Vai de jocul nostru! N-avem stofă de actori şi pace!
– Ţi-am mai spus, dar, parcă nu vrei să asculţi, să înţelegi: urmezi destinul! N-ai ce sa faci! Tu doar joci după cum ţi se cântă!
– Dar muzica nu este întotdeauna plăcută.
– Asa e ! Dar e frumoasă când totul curge precum apa dulceagă a primăverii…
– Şi când pădurea se mişca uşor…
– Ce dulce-i totul aşa!
– Da, dar se schimbă şi peisajul: nu mai este toamnă!
– Ai observat?
– Ce, unde?
– S-a schimbat pustia! E mai luminată, respiră! Sunt copaci aici!
– Miraje!
– Ei, şi marea asta pe care noi plutim nu e înşelătoare? Ia gândeşte-te!
– E adâncă şi strălucitoare! Te orbeşte!
– Deci, să mai tragem la mal, să respirăm puţin.
– Dar apoi să ne avântăm pe un alt tărâm cu alte vorbe şi gânduri?
– Da, oricum nu avem ce să facem. Jucăm! Cum putem…
– Poate ziua nu va mai fi la fel de întunecată precum fundul mării! Sau ameţitoare ca apele ei!
– Dacă aveam un scaun, puteam să stăm liniştiţi pe fundul ei.
– Am zăbovit prea mult aici! Încercăm şi drumul ăsta? Poate e mai simplu, mai frumos…
– Pornim?
– Da. Hai! E liniște în jur. Simți? Toți pleacă din trupurile lor și reînvie compleți acolo unde torța dragostei arde pentru totdeauna, interfața naturii nu e aceeași, iar frumosul dăinuie!
– Hai să ne întoarcem în timpul literelor, la autorul, inventatorul lor. Scrie cu mine! Scrie pe fiecare fir de aer „aici e o parte din noi”. Ia-mi degetele și folosește-le ca ciornă. Aș renunța la orice drum spre nicăieri ca să refac simbolismul. Suntem prea duri în toate, epoca asta ne degradează, iar pretutindeni circulă doar politică și șah mat la fiecare pas. Mâine, ieri, ori azi e același lucru. Nu vei găsi niciodată ajutorul acolo unde nu îl cauți. Inima nu-ți fie servitor. Doar îndrumător, prieten. Prinde-ți aspirațiile răzlețe în palmă și spune-le povești! Le va trece dorul de-a pleca!Vei cunoaște un pământ nou, oameni… inimi noi!
-Vin, vin, acum!