Orgasmul violet. Într-o țară cunoscută, într-un oraș înghesuit, cu automobile luate în rate și restaurante cu gândaci printre măsline, pe o stradă cu un nume de celebritate uitată, dintr-un apartament confort -1 (noul trend fițos și disperat al bunăstării), într-o bucătărie în care zăcea și mașina de spălat, la o masă de 12 persoane strânsă cât pentru patru sau trei, pe un scaun, stătea o femeie trecută de 30 de ani.
Sau avea 40 de ani. Cert este că nu se mai trezea din machiaj, așa cum nu se trezesc masculii din beție, dar societatea nu mai blama de multă vreme acest(e) aspect(e). Revenind la subiect. Femeia aceasta înaltă, ochioasă, adusă de spate, cu picioare butucănoase, care se poza necontenit și-mi ocupa orizontul privirii cu sânii creativitatea ei, era genul de femeie pe care, bărbat să fi fost, nu aș fi luat-o niciodată de mână. Din una-n alta, urmărind rețeta socializării în era digitalului, Xuleasca mi-a devenit foarte apropiată.
Ne plimbam pe drumuri, mergeam la teatru (deși ea nu-l înțelegea mereu), ne îndopam cu bere într-un bar aflat la subsolul unei clădiri și o ascultam cu interes. Îmi tot povestea, și azi și mâine, și azi și mâine, și mereu, despre relația ei cu un bărbat căsătorit. Și deși aveam istoriile mele cu câte un bărbat căsătorit ori divorțat, îmi plăcea povestea acelei femei. Era atât de putredă în minciunile ei, încât, niciodată nu voia să-mi recunoască că greșește. Îmi plăcea teribil când scria pe Facebook că nu suportă falșii.
Și totuși, ea, făcând sex prin camere de hotel cu un bărbat căsătorit, nu era cumva falsă? În acele momente, aș fi vrut să fiu bărbat. Și să o provoc să plângă. Cred că ne-am îmbătat odată și eu, cu toate apucăturile mele de transsexual, am pipăit-o abitir, dar am refuzat cu finețe să merg acasă la ea. Mai târziu, ea a plecat într-o țară călduroasă, să prizeze și să stea goală în fața unui alt intelectual (mărturisea mereu că nu-i place să facă sex, dar totuși făcea). Eu am rămas în același oraș sordid, cu același teatru repetitiv și același bar de la subsol. Într-o zi, ea s-a întors.
Citește și: Limbajul iubirii – de la îmbrăţişare la sexualitate
Ne-am văzut în fața unei catedrale. Am râs puternic. Avea o geacă neagră strânsă pe corp și buclele ei pline de puțină ploaie îmi păreau neasemuit de frumoase. De ce trebuia să fie frumoasă și imorală? Nu este frumusețea posibilă doar cu o cruntă moralitate? Eu îmi puteam recunoaște mizeria. Îmi aducea aminte de o femeie din adolescența mea care se apropiase atât de tare de mine, încât, atunci când făcea dragoste cu soțul ei, se gândea la mine. Sau cel puțin așa spunea. Cert este că mie îmi plăcea gândul dominării inimii acelei femei prăbușite. Îi acceptam firesc apropierea de mine și începuse să-mi placă teribil povestea ei cu orgasmul violet. Dacă aș fi fost bărbat, aș fi făcut dragoste cu ea. Îndelung. Ca înainte de sfârșitul lumii.
Nu știam atunci ce înseamnă să ai un orgasm, dar dacă semăna cu liliacul voiam și eu. M-am uitat la femeia de lângă mine. Oare și ea avea orgasm violet? Aș fi vrut să o întreb, dar un panou publicitar a cărui lumină pâlpâia îmi furase curajul. I-am strâns mâna. Îmi era frică. Poate și pentru că în adâncul stomacului, simțeam că ceva fierbe. Poate că niciodată nu-mi vor mai fierbe așa mațele inimii, de frică și pasiune pentru ceva dincolo de mine, necunoscut. În fiecare primăvară, îmi afund toată fața în liliac înflorit.
E felul meu de a-mi aminti de primii fiori ai plăcerii care nu au nevoie de niciun centimetru de piele. Este orgasmul violet pe care, cu părere de rău și fără menajamente, doar o femeie îl poate oferi altei femei. Sau un bărbat care îți fierbe mațele inimii de dorință, fără să te atingă, poate doar privindu-te, șoptindu-ți că plouă și o să îți fie frig…